A apărut o eroare în acest obiect gadget

sâmbătă, 31 ianuarie 2009

Pădure seculară

Călătoria a început dis-de-dimineaţă, şi am ajuns puţin obosiţi. Destinaţia era un orăşel din Ungaria, la graniţa cu oraşul meu natal.

Lucram la un proiect cultural de fotografie, un schimb de experienţă între fotografi din România, Ungaria şi Ucraina, proiect care trebuia să dezvaluie locurile din Regiunea Carpatică.

Am pornit cu nerăbdare, a doua zi dimineaţă, de la hotelul unde am fost cazaţi, cu emoţia de a descoperi locuri neaşteptat de mirifice.

Ne-am urcat în 3 maşini. Prima oprire, a fost într-un sătuleţ, parcă uitat de oameni.

Am vizitat Muzeul Satului, o casă foarte veche, păstrată exact în starea în care era când proprietarii locuiau încă în ea. Casa dezvăluia viaţa grea, pe care oamenii acelor timpuri o duceau.

Muzeul timbrelor, arăta lumii nemărginirea creaţiei. Fotografii, simbolizând un loc drag sau o imagine preţioasă, pe care au fost lipite timbre, au fost expediate, haotic, prin lume , în cele mai îndepărtate locuri. Destinatarul fotografiei, avea să devină expeditorul ei, ca forografiile să ajungă în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, văzute de zeci de oameni, după care ajungeau înapoi acasă, adică la primul expeditor, urmând să fie colecţionate într-o casa mică, amenajată asemănător unei săli de expoziţie.

Imaginea unui monument, ridicat în cinstea eroilor, situat în capătul satului, vrea să aducă aminte cât de nesemnificativi suntem, şi totodată, reaminteşte că, suntem muritori. O imagine a cât de fragilă este viaţa, şi mai presus, cât de preţioasă.

Ne-am urcat în maşini şi ne-am continuat drumul.

Maşina mergea încet, străbătând un drum de ţară, de pământ bătătorit, înconjurat de o pustietate ieşită din comun.

O păşune întinsă, pe care nu exista nici măcar un copac. Soarele bătea puternic, şi nu reuşeam să zăresc mai nimic din maşina care ridica în urma ei un praf gros. Ştiam că, undeva în faţa noastră mai sunt două maşini, în care călătoreau tovarăşii noştri de drum.

Aveam impresia că acest drum duce spre capătul lumii, dacă ar exista.

Într-un sfârşit, maşina se opreşte, la marginea unei păduri. Ne reîntâlnim cu tovarăşii noştrii, şi, schimbând câteva cuvinte, ne continuăm drumul prin pădure, ca şi cum am recunoaşte aceste locuri, şi am fi aşteptat multă vreme să ne reîntoarcem.

Auzeam parcă o chemare, într-un cânt ce se auzea, pierdut, din pădure.

Pornim fiecare pe un alt drum, uimiţi de jocul spectaculos de lumini şi umbre, al soarelui care strălucea printre frunzele dese ale copacilor, ai căror trunchiuri groase, aminteau nestatornicia timpului, urmând să ne pierdem toţi în tainele pădurii. Toată această imagine era scăldată într-un tril neîncetat al păsărilor, care acum, în sfârşit, şi-au găsit ascultătorii.

Trăind un vis, într-o feerie a culorilor, pentru că nu putea fi altceva, mi-am urmat drumul pe o cărare, care se pierdea undeva, în inima pădurii.

O băncuţă veche, cu lemnul uscat şi crăpat, care, nerăbdatoare, îşi aştepta un vizitator, aminteşte că odată acest loc, era un sălaş al visătorilor.

Încerc să mă regăsesc, să înţeleg cursul straniu al vieţii, încerc să găsesc paşii ce m-au călăuzit aici.

Frunzele tremură. Simt o răcoare plăcută. Ascunsă în umbra pădurii, simt un sentiment de siguranţă. Totul era învăluit într-o lumină difuză. Cuprinsă de farmec, pluteam parcă printr-o lume atemporală.

Am avut un vis simplu, de a vedea lumea , de a căuta locuri, în care ştii că toate grijile dispar, în care, inevitabil rămâi fără nici o mască, simplu, şi te poţi bucura de simplitatea vieţii.

Sufletul nostru caută necontenit misterele lumii. O emoţie nestăpânită de a fi cuprins de vrajă şi mister. O dorinţă neştiută, de a găsi o frumuseţe necondiţionată.

Pentru a simţi fericirea unei vieţi care ţi se pare că se scurge prea repede, în care de prea multe ori rămâi hipnotizat de un sentiment de inutilitate, trebuie să ştii să redai vieţii tale farmecul, care, de multe ori, se pierde.

Ajungi să îţi pui viaţa în balanţă.

Pe de o parte e tristeţea care te apasă, regretele, care nu te lasă să dormi, nesiguranţa lucrurilor care te condiţionează, oboseala adusă de atmosfera apăsătoare, în care nu ştii dacă vei ajunge vreodată să-ţi închizi ochii să te odihneşti, monotomia vieţii contemporane, care te lasă cu sentimentul unei trăiri inutile, materialiste, plafonate. Frica te sufocă, ştiind că timpul trece prea repede. Te epuizează prea tare ritmul nebun în care ai voie doar să fii un robot al muncii, care te lasă să te simţi şi mai gol în interior.

Pe cealaltă parte a balanţei, eşti tu, cu visele tale care par imposibil de realizat, dar pentru care găseşti oricâtă putere este necesară, şi depui oricât efort este necesar să devină realitatea. Visele, pentru care reuşeşti să depăşeşti oricâte piedici şi eşecuri apar, pentru că ştii , că în final vei fi recompensat cu o stare de mulţumire şi fericire. Mai sunt micile bucurii, insemnificative pe moment.

Într-o lume care se mişcă prea repede, în care tu eşti doar un sclav al timpului, trebuie să te regăseşti, şi să îţi urmezi visele.

Sunetul unei singuratice şoapte, pierdute undeva în adâncul pădurii, îmi readuce aminte că trebuie să îmi urmez drumul. Străbat cărările pădurii, până ajung la o poeniţă. Un câmp inundat de flori multicolore.

Ştiam că, dincolo de câmpul de flori, întis până în zare, era orăşelul meu natal. Nu puteam să înţeleg cum de sunt aşa de aproape de casă, şi totuşi am străbătut un drum aşa de lung.

Deşi toate s-au petrecut prea repede, şi timpul s-a scurs ireversibil, găsesc şi acum refugiu, în amintirea pădurii seculare.

Viaţa este o iluzie prin mintea fiecăruia. Realitatea oamenilor este aceea care vor ei să o vadă.


Niciun comentariu: