sâmbătă, 28 februarie 2009

vineri, 27 februarie 2009

joi, 26 februarie 2009

Aripi pentru o metaforă



Aripi pentru o metaforă


Aşa cum ai nevoie de aripi pentru a zbura, în viaţă ai nevoie de vise pentru a trăi.

Imud stătea cu hainele jerpelite deasupra mulţimii, pe o cantă de la marginea scărilor, gândindu-se cum ar putea să sară aproape doi metri, să ajungă până la bara lungă de 7 metri pe care dorea să alunece. În jur, se strângeau tot mai mulţi curioşi. Lumea îl privea de jos. Cei care îl înţelegeau se uitau îngrijoraţi ştiind că se poate întâmpla ceva rău, iar cei care nu înţelegeau nimic, preferau să ignore această dorinţă a lui de a ieşi din limite.

E oare aşa de rău să cauţi un sens în viaţă? E oare aşa de tragic să ieşi din tipar, să sfidezi legile impuse?

Dar oare e imposibil să-ţi doreşti să evadezi din închisoarea, la care unii nici nu-i văd gratiile?

Ignoră frica unui eşec şi caută un ”ceva, care îţi arată că trăieşti.

Imud simţi fiorul rece îngheţându-i tot corpul în clipa în care nu mai simţi pământul sub picioare. Doar când acceptăm riscul să fim negaţi, ne vom putea câştiga libertatea.

Făcând săritura,el se lăsă să cadă prin aerul lumii îngheţate în care trăieşte, reuşind să fure o clipă doar pentru el. La impact, pământul părea să se muleze după corpul lui.

Imud ştia că oricând poate învinge frica de a cădea, dar frica de a nu putea trăi cum vrea, îl copleşea.

-„Noi avem dreptul să trăim cum vrem şi obligaţia să încercăm ceva mai mult.”

După clipa în care am intuit că există o evadare, am visat că într-un întuneric peste care se aşează regeşte tăcerea, eu mi-am simţit corpul împietrit. O voce stranie, stinsă, mi-a şoptit:

-„Ei încearcă să construiască o închisoare.”

Am sărit şi am alunecat fin prin aer, sfidând tot ce mă ţinea legată. Mi s-a arătat o lume în care trebuie doar să învăţ să trăiesc...

În acest zbor mă las impresionată de tot ce mă înconjoară şi nu vreau să-mi fie furată clipa. Am impresia că eu sunt...

-„Nu vrei să vii acasă!”, îmi taie visul o şoaptă. Simt cum pământul îmi izbeşte puternic corpul. Uimită, speriată, mă uit în jur, încercând să revăd...

E noapte. Ne-am retras de ochii lumii, pentru o clipă în care să existăm doar noi. Încercând să ignorăm frigul vrem doar să imortalizăm o clipă a existenţei noastre.

O întâmplare uimitoare care ne schimbă viaţa. Un moment în care în acest gol al vieţii, în care ne aruncăm orbi s-a strecurat o speranţă.

O speranţă că nu suntem făcuţi să acceptăm monotomia unei lumi în care nu am avut curajul să trăim.

Condamnabil nu este eşecul, în care unii văd că îţi cauţi sfârşitul, ci, condamnabil este faptul că accepţi o lume pe care nu o vrei, fără să încerci să o schimbi.

Imud se uită la pantalonii pe care i-a rupt chiar azi, în urma unor căzături. Dorind să se aşeze pe jos, observă că-l doare prea tare. Rămase cu gândul pierdut şi cu ochii fixând un punct în pământ.

-„Noi avem o scuză!”

Cum nişte oameni atât e simpli reuşesc să vadă lumea care îi neagă minunată? Dar ce îi fac şi mai buni este puterea lor de a reuşi să facă orice să arate bine. Văzând totul ca o provocare şi încercând pănă la reuşită. A nu renunţa chiar dacă se aud o sută de voci strigând: „E imposibil!”, „Nu se poate!” sau „E nebun!”.

Ei sunt cei care ne arată că viaţa este aşa cum noi o vedem.

Porneşti legat la ochi pe un drum care nu mai contează deoarece tu-l faci să existe şi reuşeşti ca totul să pară sigur.

Imud, arănjându-şi rolele pe picioare, se pregătea să sară din nou.

Câţiva privitori întorc capul, continuându-şi drumul, încercând să îl ignore.

Astazi


Astăzi

Dar acum,lumea

E mai rea,

Ori cuvintele mai hâde,

Ori ochiul mai nebun.

Dar astăzi,sufletele

Sunt mai singure,

Ori lumea e mai pustie,

Ori totul mai nesigur.

Şi timpul piere şi vine,

Şi trece,

Prin nelinişte,

Singur.

Iubire?



Iubire?

Oare ai iubit?

Oare ai gresit?

Nu stiu,

Nu simt,

Ce-nseamna

Iubirea ta.

Si cate cuvinte sunt intre noi...

Oare am iubit?

Oare am gresit?

Nu vad,

Nu stiu,

Ce-nseamna

Cerul tau.

Si cata lume e intre noi...

Cine a plecat?

Cine a iertat?

Nu stiu,

Nu stiu,

Ce-nseamna

Lumea ta.

Si cate lucruri ne despart.

Continuu


Continuu

Se rup zorile si se sparg

Iar lumea gasita se pierde din nou.

Luna dispare,

La fel si fantomele noptii.

Nori se rotesc in chinuri,

Singuratate e...

Pustietate mai mare.

Amarul se revarsa

In ziua ce vine.

Anotimpuri se schimba mereu,

In dansul nestatornicei clipei.

O lume uitata se pierde din nou.

Doar lacrimi se vad in amurgul tarziu,

Si zambete dispar pe rand.

Ganduri apar si iluzii,

Continua iar.

Totul veni-va din nou.

Asteptare


Asteptare


In noaptea cea tarzie,

In noaptea cea neagra,

astepti...

Te gandesti mereu si vrei sa intelegi

Dar ce?

Cand nu stii nimic,doar

astepti...

Simti o caldura ce-ti invaluie fiinta

Dar tremuri legata de aceasta iluzie,si

astepti...

Forme, glasuri, simtiri...

toate dispar.

Sentimente, iubiri, tradari...

sunt iluzii, iar tu

astepti...

Astepti...ceva ce nu mai vine,

Astepti...dar nu stii ce,

Astepti...dar totul se naruie.

Ai pierdut totul, tu doar ai privit,

si-acum, iar astepti...

Viata ti se spulbera,dar tu

astepti.

marți, 24 februarie 2009

Decădere

Decădere

Vad o lume in declin,

Si cad, prin nori, prin culori,


Prin cuvinte, prin durere...


Ma pierd in intuneric,

Dar tu nu auzi ca te strig.

Tu esti singura mea raza de lumina,

Si privesc acum imaginea ta

Cum
se stinge in amurg.

Niciodată

Niciodată


Cum este, cand nu poti dormi noaptea?

" Niciodata... "

Auzi doar arma cuvintelor;

Aerul te strapunge ca un glont.

"Niciodata... "

Ce voi face acum, aici,

In plansul acestei iluzii.

"Niciodata... "

Intr-o realitate ce sangereaza

Inchide usa lumii, sa nu...

"Niciodata... "

O minte strapunsa de nebunie,

O voce...

"Niciodata... "

miercuri, 18 februarie 2009

Lalea






Jurnalul unei lumi fără timp

Jurnalul unei lumi fără timp

1

“Dacă aş putea opri timpul, m-ai urma?”

Oricine ar fi tentat de aceasta propunere, atunci cum să nu fie şi doi copii care caută o lume mai bună?

2

Undeva, pierduţi în lume, ascunşi în timp, doi tineri îşi caută un sens în viaţă.

-Înainte să te trezesti, ai câteva secunde, în care îţi aminteşti ce visezi. Ce-ţi aduci aminte va crea realitatea visului vieţii, încercă el să-i explice fetei.

-Adică noi trăim într-un vis, ce ni-l aducem aminte din visele inconştientului?

-Nu. Noi trăim un vis ce nu ne aparţine, un vis ce ne-a fost o obligaţie, fără ca noi să ştim că putem avea şi visele noastre proprii.Dar, în acea secundă înainte să te trezeşti , poţi vedea în interiorul tău, în sufletul tău. Dacă reuşeşti să-ţi aminteşti aceste vise realitatea ta va fi aceea din vis. Este singurul lucru care încă nu ni-l poate controla şi este singura cale să putem găsi drumul.

-Dar ei nu vor putea să-şi de-a seama?

-Ba da. De aceea trebuie să-ţi uiţi repede toate gândurile. Va trebui să înveţi să

simţi şi să te ghidezi după simţiri.

-Crezi că este posibil? Că nu este doar încă un test?

-NU! E real! Atât de real pe cât de ireali suntem noi.

Ea lăsă ochii în pământ şi într-o fracţiune de secundă, îi trecură mii de gânduri prin minte. Se pierdu într-o amintire .

”Dacă ai stat vreodată pe faleză, vei vrea cu siguranţă să te întorci înapoi, să poţi simţi marea.

Stau scufundată în liniştea interioară, doar eu şi marea, iar între noi această forţa zeiască a valurilor care se izbesc de mal . E noros şi pot simţi puterea vântului.

Măreţia lumii mă face să simt o fericire nesfârşită, care mă face să uit răzbunarea oamenilor .Aştept tămăduirea unui suflet, care nici nu a ştiut că e bolnav.

Aici găsesc puterea să suport toate jocurile meschine ale vieţii. Îmi doresc să nu mai existe timp, să mă pot ascunde în acest moment, oricând.

Îmi vine să cred că e doar o licărire în din viaţa mea, ce mă va conduce spre o nenorocire.

Stând scufundată într-o clipă uitată de lume, simt o linişte tulburătoare care mă îngrijorează: este un moment ciudat care anunţă furtuna ce-mi va mistui lumea.”

-Ai răbdare. Există o lume mai bună.

Ea nu-l auzi dar îl simţi. Ştia exact ce a spus. Ştia că acea lume se găseşte în fiecare dintre noi. Ei aveau de gând să o caute.

3

Următoarea seară s-au întâlnit din nou. Şi fără ezitare, au continuat discuţia.

-Cum a fost? Ai reuşit? Cum te simţi?

-NU ştiu. Totul e aşa confuz. Atâtea s-au întâmplat dar nu pot reţine nimic.Am ajuns să simt acel moment dar toate s-au întâmplat aşa de repede şi am văzut atâtea încât … nu ştiu. Mi-e frică. M-am trezit cu senzaţia că pierd totul. Că am omis ceva sau ceva rău se va întâmpla. Nu vom reuşi!

-Linişteşte-te! Aşa e prima oara! Încearcă să te concentrezi doar la un singur lucru. Indiferent că e important sau că ţi se pare că pierzi totul.

-Parcă toată viaţa trece pe lângă mine şi nu pot face nimic. Stau paralizată şi privesc.

-Îţi promit că toate acestea vor trece. Acum e greu, dar va merita.

“Ii ascult vorbele fără să înţeleg ceva, dar în aceste cuvinte pot să simt dorinţa de distrucţie .Nu mă pot concentra şi simt cum lumea mea se retrage încet. Eu însumi mă refugiez în mine. Văd cum imaginea mea se mişcă dar nu eu o controlez. Îi privesc îngrozită mişcările ca şi cum nu ar fi a mea.

Cum de trebuie să plătim un preţ aşa de dureros să ajungem în contact cu noi înşine? “

Seara se stinse fără ca ei să observe. Toate aveau să se întample mai repede ca ei să-şi de-a seama.

4

Încet, încet, începură să trăiască din simţiri. Erau amândoi atât de fericiţi dar ştiau că acest lucru le e interzis. Acum se ţineau doar strânşi în braţe, vorbeau puţin fiindcă ştiau amândoi ce simt.

-N-aş fi crezut vreodată că pot fi copleşită de sentimente. Dar e ciudat. Deşi ştiu cât ne-a unit tot ce s-a întâmplat, mă simt mai singură ca niciodată.

-Cred că e normal. Acest drum îl poţi parcurge doar singur. Tu eşti singura persoană care poate să aleagă cum îţi vei trăi propria viaţă Acum ştii că poţi avea mai mult. Ştii că trebuie să faci orice doar să fim liberi.

După un moment de linişte ea continuă din nou:

-Dacă mă uit împrejur văd numai tristeţe, încât aproape doare. Şi dacă aş putea, aş renunţa.

-Nu ai voie să gândeşti aşa. Acea tristeţe e din natura omului, aparţine de tine. E reală! Trebuie să o accepţi.

-Dar înainte nu m-am simţit niciodată aşa de…

-Acesta este singurul sentiment care nu te poate minţi! E singurul moment în care sigur trăieşti, o întrerupse repede el.

-Încearcă să te eliberezi de toate aceste sentimente. Îţi va fi mai uşor. Toate vor trece pe lângă tine ca o dulce amintire.

Trecu ceva timp în care cei doi îşi petreceau serile împreună, erau din ce în ce mai plini de emoţii. Vorbeau din ce în ce mai puţin.

“Totul a început cu mult timp în urmă, când am prins mirosul libertăţii şi o nebunie inexplicabilă simţeam cum îmi pândeşte mintea: doream să simt că trăiesc.”

5

Era o seară ca oricare alta dar pentru cei doi avea să primească o mare importanţă.

Mai era puţin până să se întâlnească . Ea era cuprinsă de gânduri şi de un sentiment de nelinişte. Nu mai avea răbdare şi când, în cele din urmă se aşeză cuprinsă de griji şi gânduri, uşa se deschise brusc. Ea tresări, când el o prinse rapid de mână şi o trase după el. Ea ştia că puteau fi văzuţi.Simţea că e prea periculos. Dar ştia trebuia să-l urmeze. Fugiră amândoi până obosiră, şi apoi iar fugiră. Puteau doar să simtă adierea ciudată a aerului. Ea avea tot timpul senzaţia că sunt urmăriţi. Era noapte şi abia mai distingeau ceva. Li se părea că merg printr-un tunel foarte, foarte lung. Puteau doar să observe luminile care păreau îngrozitor de departe. Toate s-au îndepărtat de ei şi se opriră hipnotizaţi de o privelişte minunată . Simţeau că iau parte la o minune care până acum le-a fost interzisă.

6

-Mi-e frig. Mi-e groaznic de frig, repeta ea într-una . Continuându-şi şirul gândurilor.

“Pot doar să simt un frig insuportabil, care mi-a intrat până la oase şi mă întreb cum am ajuns aici. “

Ultimul lucru care şi-l amintea este că se pierduse în acea realitate şi auzise o voce stranie . Apoi urmă o pauză. Ea îşi repetă speriată:

- Nu ştiu de unde, nu ştiu cum. Părea atât de ireal totul, mai ales acea voce dar niciodată în viaţă, sau să spun visul meu, nu m-am simţit mai real. Am urmat-o. Asta e tot ce contează acum. Dar poate că această dorinţă a mea de a opri timpul, nu e soluţia bună? Poate nu e bine, şi doar reuşim să fragmentăm lumea. Şi, singurul curs al vieţii se pierde? Dacă vom rămâne prizonieri?

Nu ştia dacă o aude cineva. Nu ştia în ce timp sau spaţiu se afla. O bucata din şirul evenimentelor se rupse.Totul era foarte confuz pentru ea.

“Dacă nu există nimic dincolo de acest moment sau dincolo de această lume? Dacă iluzia noastră spre mai bine e doar un vis de autodistrugere? “

7

“E ca şi cum nu aş găsi spaţiul dintre mine şi lume. Un gol imens îmi stăpâneşte fiinţa dar parcă totdeauna a făcut parte din mine.

M-am pierdut într-o lume adormită, a unui timp care nu trebuia să existe. Încerc să ajung acasă. Dar ştiu că drumul e prea lung.

Încerc să explic acest gol, să-mi justifice neimportanţa, dar totul devine absurd. Mereu în căutare unui sens, uit importanţa momentului.

Am ştiut dinainte ce va urma, cum toate îşi urmează calea iar până la sfârşit nu mai contează NIMIC.

O minciună a sorţii e crezută, doar să ne pună lumea în pericol.

Imaginile cuprinse în amalgamul minţii doresc a fi uitate. Ştii doar: toţi ne hrănim din aceleaşi vise.

Totul se întunecă. Nu mai ştiu unde îmi sunt paşii. Oare mai există timp? Nu are rost să încerc să dezleg ceea ce a fost creat pentru a se încâlci.

Prezentul mă opreşte. Simt că undeva, în drumul meu am făcut un pas înapoi. Ezitare care m-a făcut să pierd cursul vieţii.”

8

În ziua următoare erau amândoi nerăbdători. Se întâlniră şi porniră pe acelaşi drum.

“Lumini false îmi aduc aminte de cimitirul în care trăim.”

Acum îi stăpânea mai mult curiozitatea şi ştiau că acest loc magic le va da o speranţă. Ştiau că undeva, acolo, toate vor primi un sens.

9

-Simt o cădură groaznică, spuse ea, după care îşi continuă gândurile. ”Am impresia că-mi iau foc până şi oasele. Aş vrea să fug, dar nu ştiu în ce parte să mă îndrept. Nu înţeleg de ce un loc atât de schimbător îmi oferă atâta siguranţă? ”

“Ai simţit vreodată atâta mulţumire şi fericire în tine, încât toată lumea să primească un alt înţeles? Să te uiţi în jur, să înţelegi minunea şi să îţi vină să plângi?”.

10

” Ce fac dacă drumul nu e cel bun sau nu are nici un sfârşit. Voi putea să renunţ la tot ? Dar dacă totul este o iluzie, care mă va arunca într-un coşmar? Cum voi putea învinge frica, reuşind să nu abandonez drumul?

Simt cum imaginea lumii devine ameninţătoare şi înainte să încerc să fug simt cum mă scufund în asfaltul răzbunător.

Tânjind atât de tare după evadare, renunţ la tot, înainte chiar de a şti dacă acesta este visul.

Lipsită parcă de tot ce odată reprezenta viaţa, pornesc pe un drum rătăcit. Mă cuprinde o oboseală şi văd doar drumul.

Mireasma serii care mi-a fost negată atâta timp, mă face lucidă .Cum un lucru atât de nesemnificativ poate să ne facă atât de fericiţi?

Încerc să văd cu aceeaşi ochi drumul care îmi fugea ieri de sub picioare. Aş da orice să readuc aceeaşi formă a materiei ca-n ziua de ieri.

Ştiind că totul începe din voinţa mea, îmi caut singură drumul, alungând orice teamă care m-ar face să ezit şi apoi să renunţ la tot.

Simţindu-mă atât de înghesuită în aceaastă lume, vreau doar să simt că trăiesc.

Prinsă într-o clipă , mă gândesc la prea multe lucruri ca să mai aibă sens. Alunec mai mult şi mai mult. Încerc să ating pământul , dar simt doar un mare gol în care plutesc.

Vreau să ajung mai sigură decât lumea ce există datorită nesensurilor. Le arunc pe toate fiindcă ştiu că ele nu m-au vrut. Încerc să unesc timpul şi locul, să potrivesc această clipă, dar şirul gândurilor fuge prea repede ca eu să mai pot înţelege ceva.

Pământul mă izbeşte puternic. Îmi aduc aminte de ironia din jur. Vreau doau să ajung acasă. Pornesc singură cu pas încet.

Mă trezesc învârtindu-mă în jurul casei, cautând o realitate care nu mă va trăda, crezând că intrarea nu-mi va fi permisă niciodată.“

11

În ziua următoare când se întâlniseră, ea era foarte abătută. Erau prea multe întrebări şi totul era din ce în ce mai confuz. El nu înţelegea: toate mergeau bine, mai aveau puţin. Se certaseră şi ea fugi singură, la locul lor, unde îşi petreceau ei, înainte, serile. Începu să plângă, doar să se elibereze de toate aceste sentimente înnăbuşitoare. Simţea că nu mai are putere să meargă mai departe, dar ştia că nu se poate întoarce .Toate regretele, o făceau să îl urască. Stătea doar singură, încercând să uite de tot, să poată să se regăsească .

El a venit şi s-a aşezat lângă ea. O strânse în braţe fară să spună un cuvânt. Ştiau amândoi că nu mai e mult.

12

O atmosferă ciudată îi înconjură. Parcă totul a amorţit. Ea se lăsă cuprinsă de gânduri, uitându-se spre stele.

”Totul e aşa de minunat...

O stea căzătoare! Parcă nu am mai văzut până acum cerul.”

Se uitară unul la altul, miraţi. Ce aveau să facă mai departe?

Începură să râdă amândoi. Aveau lumea întreagă în faţă. Şi erau pentru prima oară liberi.

13

Timpul s-a ascuns.

A rămas doar o fericire inexplicabilă, în simpla ei formă .

Siluetele s-au şters uşor şi lumea a primit o atmosferă de basm. Toate detaliile au dispărut în neimportanţa lor.

Într-o lume perfectă, regele îşi privea regina.

“Pentru prima oară simt într-adevăr că aici îmi este locul: cu ochii închişi încerc să localizez acest loc, să înţeleg această fericire. Deschizând ochii, realizez că niciodată lucrurile nu au avut mai mult sens ca acum. Toate din jur s-au transformat într-un loc atât de familiar, şi ştiu că am ajuns acasă.

Deşi ştiu că toate se pot sfârşi în orice moment, nu mi-e frică: lumea nu va mai fi la fel!”

14

Se uitară în jur. Nimic ce să schimbe aceste senzaţii. Trecuse cea de-a III-a veşnicie.

-Vreau doar să respir aerul!

-Tu îţi mai aduci aminte ceva din cele întâmplate?

-Uneori mai am senzaţia că pot simţi, că trăiesc cu adevărat…

-Că toate s-au întâmplat cu adevărat…

15

Pe faleze, se vede umbra unei fete ce visează însingurată. Cu privirea pierdută, este greu de menţionat unde era cu adevărat cu mintea. Deschise încet pumnul şi privea o scoică, care nu fusese niciodată mai frumoasă ca acum, în mâinile ei.

Fata tresări la glasul unui băiat ce vine fugind spre ea.

-Înainte să te trezeşti, ai câteva secunde în care îţi aminteşti ce visezi. Ce-ţi aduci aminte va crea realitatea visului vieţii…

16

“Dacă aş putea opri timpul, m-ai urma?”

Despre cuvinte


Despre cuvinte


Toate cuvintele tale

Devin un ecou in inima mea

Si toate pier incet in noapte,

Tarandu-ma dupa ele.

Cuvinte

Cuvinte


Cuvinte nespuse,

Tot vor ramane intre noi;

Ucigatoare ganduri,

Nesoptite, tot vor trai;

Dar toate vor largi tacerea.

Pretutindeni va ramane mister.

Eu ...

Tu ...

Drumuri neumblate,

Vor ramane intre noi,

Si ne vor duce undeva...

Desi, acum se pierd.

Pretutindeni culori vor plange,

Caci imagini au fost uitate.

Lumea se va ascunde de ochii,

Ce au uitat iubirea.

Noi...

marți, 17 februarie 2009