A apărut o eroare în acest obiect gadget

joi, 26 februarie 2009

Aripi pentru o metaforă



Aripi pentru o metaforă


Aşa cum ai nevoie de aripi pentru a zbura, în viaţă ai nevoie de vise pentru a trăi.

Imud stătea cu hainele jerpelite deasupra mulţimii, pe o cantă de la marginea scărilor, gândindu-se cum ar putea să sară aproape doi metri, să ajungă până la bara lungă de 7 metri pe care dorea să alunece. În jur, se strângeau tot mai mulţi curioşi. Lumea îl privea de jos. Cei care îl înţelegeau se uitau îngrijoraţi ştiind că se poate întâmpla ceva rău, iar cei care nu înţelegeau nimic, preferau să ignore această dorinţă a lui de a ieşi din limite.

E oare aşa de rău să cauţi un sens în viaţă? E oare aşa de tragic să ieşi din tipar, să sfidezi legile impuse?

Dar oare e imposibil să-ţi doreşti să evadezi din închisoarea, la care unii nici nu-i văd gratiile?

Ignoră frica unui eşec şi caută un ”ceva, care îţi arată că trăieşti.

Imud simţi fiorul rece îngheţându-i tot corpul în clipa în care nu mai simţi pământul sub picioare. Doar când acceptăm riscul să fim negaţi, ne vom putea câştiga libertatea.

Făcând săritura,el se lăsă să cadă prin aerul lumii îngheţate în care trăieşte, reuşind să fure o clipă doar pentru el. La impact, pământul părea să se muleze după corpul lui.

Imud ştia că oricând poate învinge frica de a cădea, dar frica de a nu putea trăi cum vrea, îl copleşea.

-„Noi avem dreptul să trăim cum vrem şi obligaţia să încercăm ceva mai mult.”

După clipa în care am intuit că există o evadare, am visat că într-un întuneric peste care se aşează regeşte tăcerea, eu mi-am simţit corpul împietrit. O voce stranie, stinsă, mi-a şoptit:

-„Ei încearcă să construiască o închisoare.”

Am sărit şi am alunecat fin prin aer, sfidând tot ce mă ţinea legată. Mi s-a arătat o lume în care trebuie doar să învăţ să trăiesc...

În acest zbor mă las impresionată de tot ce mă înconjoară şi nu vreau să-mi fie furată clipa. Am impresia că eu sunt...

-„Nu vrei să vii acasă!”, îmi taie visul o şoaptă. Simt cum pământul îmi izbeşte puternic corpul. Uimită, speriată, mă uit în jur, încercând să revăd...

E noapte. Ne-am retras de ochii lumii, pentru o clipă în care să existăm doar noi. Încercând să ignorăm frigul vrem doar să imortalizăm o clipă a existenţei noastre.

O întâmplare uimitoare care ne schimbă viaţa. Un moment în care în acest gol al vieţii, în care ne aruncăm orbi s-a strecurat o speranţă.

O speranţă că nu suntem făcuţi să acceptăm monotomia unei lumi în care nu am avut curajul să trăim.

Condamnabil nu este eşecul, în care unii văd că îţi cauţi sfârşitul, ci, condamnabil este faptul că accepţi o lume pe care nu o vrei, fără să încerci să o schimbi.

Imud se uită la pantalonii pe care i-a rupt chiar azi, în urma unor căzături. Dorind să se aşeze pe jos, observă că-l doare prea tare. Rămase cu gândul pierdut şi cu ochii fixând un punct în pământ.

-„Noi avem o scuză!”

Cum nişte oameni atât e simpli reuşesc să vadă lumea care îi neagă minunată? Dar ce îi fac şi mai buni este puterea lor de a reuşi să facă orice să arate bine. Văzând totul ca o provocare şi încercând pănă la reuşită. A nu renunţa chiar dacă se aud o sută de voci strigând: „E imposibil!”, „Nu se poate!” sau „E nebun!”.

Ei sunt cei care ne arată că viaţa este aşa cum noi o vedem.

Porneşti legat la ochi pe un drum care nu mai contează deoarece tu-l faci să existe şi reuşeşti ca totul să pară sigur.

Imud, arănjându-şi rolele pe picioare, se pregătea să sară din nou.

Câţiva privitori întorc capul, continuându-şi drumul, încercând să îl ignore.

Un comentariu:

Spartacus spunea...

Am vazut toate fotografiile din blog. Ar fi prea mult sa le comentez...de bine oricum. Insa acest text mi-a atras atentia. Si as vrea sa iti dau un raspuns la problematica tratata. Insa as prefera pe un mail, daca se poate. Poti transmite adresa la zeno.rq@gmail.com, desigur daca nu inoportunez!